luni, 9 februarie 2009

Brainstorming

Brainstorming


Să muşti dintr-o unghie, m-am plictisit de televizor, aceiaşi lumină care inundă o oarecare cameră, de la un oarecare etaj, un apartament cu număr impar, o uşă mâzgălită de cretă, un hol hidos, o cameră... Undeva un televizor cu lumină halucinogenă...oameni care uită că sunt oameni sau îşi amintesc că sunt animale, viruşi, gripă, păsări, boli, vaci...frig. Toate încap într-o cutie de plastic, proiectate violent pe suprafaţa unui tub catodic, pe o bucată de sticlă bombată undeva la mijloc...toate imaginile se izbesc pe retina unui punct obosit, pe ochiul meu. Celălalt aţipeşte ruşinat...Un ţânţar nenorocit îmi ţine companie, e amorezat de ceva, se plimbă muzical pe lângă urechi, le sărută, le gustă, le sărută iar...O bucată de pânză care înveleşte nişte picioare dornice să meargă. O bucată imprimată odios, chinezesc, cu floricele galbene, şi frunze care dau spre un albastru prea ostentativ ca să merite privit. O toamnă care şuieră la geam, o ploaie care fuge...şi vine iar...de ce e frig toamna? De ce există păsări migratoare? De ce nu înfruntă iarna? Oare lucrul ăsta nu le-ar face mai puternice? O întrebare, două întrebări. Îmi doresc să fie noapte, să mă gândesc la picioarele mele reci şi la bucata de pânză care le înveleşte fără de folos. I want to start a war...trăim pe o sferă albastră, însă câte sfere trăiesc în noi? Sunt dement, dulapul scârţâie de fiecare dată când îmi aşez capul pe suprafaţa lucioasă, riduroasă, mâncată de nu ştiu ce fel de insecte pe care le aud, în fiecare noapte, prin somn. Sunt peste tot, în esenţa lemnului, în măduva oaselor, în pereţi, în paharul de pe masă...în crăpăturile pielii...Nu pot visa, sau poate că visez însă nu îmi pot aminti...sunt sigur că visez nimicuri cum ar fi o listă de cumpărături, un număr. Lucrurile astea nu sunt importante, nu?! Mă rog, cel puţin pentru mine! Sau poate că sunt laş şi îmi găsesc scuze, şi explicaţii patetice...Dacă visez lucruri oribile, nu ştiu, ceva ce m-ar putea înspăimânta în aşa fel încât mintea-mi hodorogită să nu poată procesa astfel de lucruri...şi să le şteargă definitiv...să le arunce la periferia unui neuron nebunatic, iar dimineaţa să mă trezesc gol...undeva înăuntru o sinapsă se rupe, iar acel neuron pluteşte în derivă...fără nicio legătură. Sunt dement, picioarele se dau jos din pat şi târâie clasic un trup pe podeaua de beton surprinzător de caldă, un hol hidos, o oglindă căreia nu-i place să fie privită, un frigider care nu mai e alb, o uşă...o ieşire dintr-un spaţiu oarecare. Trepte, oboseală unghiuri la nouăzeci de grade, colţuri...step by step, moment după moment, nişte mişcări obsesive, regulate. Un miros de apă cu clor. De ce se pune clor în apa potabilă, oare trebuie să ne spălăm şi pe dinăuntru? Somnolenţă, o alee, vântul de adineauri, miros de uscăciuni, frunze frenetic pictate în culori calde, cărămizii, din nou frig...îmi îmbrăţişez fantomatic odioasa-mi creatură...Aceleaşi mişcări, de data aceasta neregulate, o lună ştirbită de nişte nori dolofani, o creangă obişnuită...aceleaşi mişcări neregulate... Un cinematograf. O umbră prelinsă pe structura unui stâlp under construction...un tufiş neîngrijit...o stradă. Sunt obosit şi îmi mişc trupul asemeni unei raţe bete. Semaforul a înnebunit şi el, semnalizează constant aceiaşi binecunoscută culoare portocalie. O groapă în mijlocul străzii, un şofer idiot care-şi dă cu maşina drept în ea...să taci atunci când cineva este prost...să clipeşti atunci când nu ai vrea să clipeşti. E atâta linişte...şi totuşi fiecare obiect îmi spune câte ceva, eu sunt din beton, eu sunt din fier forjat, eu sunt domnişoara frunzuliţă, şi sunt foarte naivă, o voce gravă, trotuarul eu sunt făcut din paşii oamenilor care mă privesc... Eu din ce sunt făcut? Din 80% apă(cred), minerale, lipide, glucide, calorii, carbohidraţi, E-uri, reacţii chimice şi un gram de suflet. Eu ce sunt? Sunt un vierme de suprafaţă, un consumator fidel, o bucată de materie care ştie să distrugă şi să se facă
distrus. De ce sunt? Sunt pentru că o cineva ne-a plămădit din ţărână, ne-a turnat în nişte forme de cozonac, ne-a lăsat la copt şase minute, ne-a dat chipul şi asemănarea lui...un narcis...O acumulare de întrebări, poate inutile, poate stupide...îmi arunc amintirile în carantină.
Păşesc parcul scăldat de lumini cumsecade. Iubesc siluetele trecătorilor, le zâmbesc sadic, ascuns. Degetele simt să strângă...să vezi un trecător aşezându-se pe bancă, plângând lacrimi de purpură...să încerci să îi vorbeşti, să-l înţelegi, să-i dai un sfat. El să te privească rece...şi atunci să-l mutilezi cu mâinile goale, culoare care pătează, culoare care îşi face loc printre degete, se cuibăreşte comodă...simţurile alunecă spre nebunie...acea căldură umană îţi încălzeşte sufletul uitat undeva... Să nu plângi...să nu laşi căldura să-ţi iasă din corp...frunzele să se alăture, frivole, benevole, la râul persoanei care înainte plângea...şi asemeni unor pensule să mâzgălească cărarea, iar vântul să le ducă şi mai departe... Sau pur şi simplu să nu faci nimic, să te bucuri de o noapte rece, tristă...să tresari plăcut la sunetele nocturne, să te îmbraci în lumina felinarelor ruginite şi să bântui...iar dimineaţa să priveşti râzând soarele care plânge ieşind de după un deal pleşuv. Să râzi când cineva plânge. Să trăieşti pentru cineva care moare...Să rupi în fiecare zi din tine un crâmpei de hârtie, să scrii ceva, orice...şi după aceia să o mototoleşti lucid, să o arunci pe in covor măgulit de muzica podelei şubrede...atât. Asta înseamnă a trece cu adevărat peste ceva, a lăsa în urmă...
Undeva sus la o fereastră, un geam întredeschis, o unghie încă odată muşcată...un geam terorizat de muştele care se izbesc iluzionate în timpul zilei...propria-mi lumină desenează suave depresii...linişte plenară...sunt plin de praf...de neatins...aceiaşi cameră cu număr impar...o fereastră...fereastra de mai sus...ce înseamnă să respiri aer sideral? Să mori pentru ceva trecător, să săruţi nişte buze aproape cunoscute...să miroşi umezeală...asta însemnă a trăi? Îmi inund fiinţa cu întrebări, mănânc întrebări pe pâine şi adaug brânză. Brânza ce-i drept le face mai gustoase. O să-mi fie cald? De unde? De ce mă simt aşa? Oare de ce? O altă întrebare! De ce numai întrebări? Suntem noi nişte enigme? Oare de ce? Toate aceste întrebări îmi zvâcnesc sufletul, but why? Din nou o altă întrebare...offff...cum e să te simţi asuprit de gigantismul corpurilor cereşti? Privesc întreg cuprinsul care însă nu poate fi cuprins...îmi e privirea prea îngustă? Ademenesc aerul care se arată ca o perdea groasă de fum lucitor...camera pare goală...lumina intră spaţioasă, lejeră, prin fereastra din spatele meu... Fără mişcări bruşte, fără nimic...un miros de carne arsă...o fiinţă negricioasă, plată, umanoidă, pe peretele din faţa mea...I say hi! ...însă nimic...I say hello!...nici un cuvânt...un nimic. Doar patul care mârâia sunete metalice, vagi...a-ţi mişca un braţ...a-ţi legăna mâinile în aer...a mima dansul ploii...pata face la fel, instantaneu, un fel de mim urâcios...Ce straniu, ce straniu!!! A-ţi pierde interesul pentru cineva însemnă să-i întorci spatele...o lumină...un soare cu ochii roşi...un nor mai mult decât cenuşiu...încăperea mă imită...întuneric. A-ţi aminti de cineva înseamnă a te întoarce cu faţa...uitasem de cunoştinţa misterioasă, nepoliticoasă, lipită de perete...nu înţelegeam de ce nu mai era acolo, se plictisise? „Vreau să fiu cel care am vrut să fiu, şi nu sunt”. Vreau să tremur cerneală pe suprafaţa unui dinte imaculat...care este semnificaţia unei semnificaţii?...o muzică, un pix uzat, un caiet îngălbenit, nişte degete nu prea dibace...cine mă scrie pe mine? Nişte linii anorexice...un spaţiu gol...o dâră ce se vrea albastră...frig...un film prost...o idee monumentală...Shimi e o forţă...o poezie citită degeaba, o femeie în roşu...roşul pătează?...un estet fericit...ascult metal...ce însemnă a te rupe în două?...un foarfece...Welcome home Mina...Georgia e stupeee, nişte ochi îmbibaţi în ceară... „momentele cheie au şi ele o yală?”...Aleks e undeva între Germania şi România...mă fură somnul si eu îl fur pe el...adorm!

Niciun comentariu: