marți, 15 septembrie 2009

PASĂREA. SIMBOL. ZBOR

Sculptura lui Dumitru Şerban porneşte de la acesta întretăiere dintre orizontal si vertical, element esenţial al construcţiei umane, sculptorul pornind de la acesta construcţie aparent simplă, multiplică punctele de interacţiune astfel ceea ce rezultă este un omagiu al spiritului creator. Asocierea verticalităţii cu dimensiunea simbolică este specifică sculpturii, observabilitatea sculpturii ţine de verticalitate iar construcţia simbolică este evidentă prin materialitatea sculpturii.

Una din temele predilecte ale lui Ioan Vitalis Cojocariu este prezenţa păsării ca asociere la destinul fiinţei umane, pasărea este un simbol al viului într-un cadru în care personajul devine expresie a deriziunii, a unei lumi fără speranţă. Nici păsările pictate de I. V. Cojocariu nu sunt frumoase, ci expresive. Femeile de serviciu, ,,gunoieresele!” rezemate pe măturile de nuiele au alături un corb, pasăre urată, cu caracter thanatos, dar vie demonstrând că viaţa merge înainte, indiferent de coordonată. În ultima perioadă a creaţiei când culorile capătă o ardere crepusculară, peisajele sunt pustii, iar atmosfera e delirantă între viaţă şi stingere, păsările exprimă un presentiment al morţii, însemne ale dezolării şi pustiului.


Ca şi la Petru Comisarschi unde aripile sunt o expresie a dezolării, în opera lui Marian Truţulescu aripile lipite figurii umane exprimă căderea, disperarea, alungarea omului din paradis. Îngerii lui M. Truţulescu se află la hotarul dintre lumea fantastă şi lumea reală a exilului. Construcţiile care nu se mai rezemă pe un teritoriu solid nu mai există în spaţiul determinării terestre, sunt cotropite de Invazii malefice: viermi - prelungiri filiforme de coşmar. Lipsa dimensiunii orizontale a întâmplării şi povestirii aduce în vederea spectatorului o lume fantastă a dezolării şi spaimei. Îngerul îşi pierde funcţionalitatea de emisar divin şi trăieşte îngrozit pierderea dumnezeirii. Aşa că aripile nu mai sunt un apanaj al zborului, ci al căderii şi durerii. Aripile care sunt o expresie a dezolării devin o contrapondere a dimensiunii serafice, feerice din lucrarea lui Viorel Coţoiu, în care pasărea e o emblemă a visului, a bucuriei exotice de a întâlni şi permite visarea.

Pasărea în contextul expoziţiei intitulate „Podul” de Pavel Vereş apare ca o viziune a unei libertăţi incerte. Pasărea, bătăile aripilor sunt castate într-un spaţiu citadin cu reverberenţe arhaice: PODUL. Această pasăre lipsită de altfel de o imagine clară, descătușează şi este simbolul unei captivităţi sugerate. Porumbeii, suave creaturi înaripate, ţin să sugereze o nostalgie, sunt simbolul tainei , care amplifică misterul podului, sunt fiinţe care doar prin zborul lor sugerează zgomotul inefabil care pătrunde tăcerea dătătoare de meditaţie plastică a unui spaţiu securizat, solitar...



Igor Isac înfăţişează pasărea printr-un mod de expunere plastic inteligibil. Pasărea apare ca simbolul unei bucurii interioare. Este o pasăre oarecum fantastă, transcedentală care ascunde nenumărate semnificaţii, nenumărate speculaţii... această pasăre îşi etalează şi îşi eludează ramificaţiile în conştiinţa artistului despre tot ceea ce înseamnă imagine a spiritualităţii creştine. Prezenţa bisericii, clădită parcă de un Manole excentric conferă pasării vibraţii estetice gnostice...pasărea apare ca „sigiliu”, apare ca un element pregnant de gălăgie plastică, care ţine să ilustreze starea de fapt, iniţială...


La Brâncuşi pasărea (animalul) apare ca o întrupare a naturii ca simbol. Pasărea apare şi este expresia unei plasticităţii figurative. Animalul – creatura prin excelență – forma şi gestica lui devin din ce în ce mai stăruitor punctul de plecare unic al formulării sculpturale brâncuşiene. Şi Picasso utilizează, în anumite cazuri animalele în sens simbolic: taurul, calul şi pasărea în Guernica. Dar animalul figurează aici într-o dramă a istoriei şi nu ca simbol detaşat... În schimb Franz Marc, reprezentând animalul în starea lui naturală, după care tânjeşte şi omul, îi reliefează esenţa şi temperamentul, iar Marc Chagall într-un fel rustic şi mitic totodată îl leagă profund de destinul omului.
Elementarismul primelor animale culcate ale sculptorului Mataré evocă şi el forţele magice ale „începuturilor” fără nici o inserţie, însă, a elementului uman.
În calitate de simbol, animalul trebuie să acţioneze asupra noastră, salutar, să ne orienteze eforturile; iată de ce Brâncuşi face din el un mesager al forţelor psihice. Aici animalul (pasărea, în cazul nostru) are rolul de a revela esenţa creatului şi de a servi ca intermediar spiritului; rol care nu-i este pentru prima oara atribuit căci atât în păgânism cât şi în era creştină, în mituri şi în basme, animalul în calitatea sa de principiu natural, a servit adesea ca fundament al ritului, al simbolului.
În miturile babiloniene, simbolul animal reprezintă divinităţi astrale, atemporale, şi forţe
cosmice

În cultul egiptean, el este imaginea alegorică a puterii divine şi lumeşti. Zeităţile egiptene apar astfel ca o îmbinare dintre uman-animal, o făptură fantastică. Zeul Thot căruia egiptul îi datorează hieroglifele, este zeul cu cap de Ibis, cu pene albe şi negre, simbolizează cuvântul. Precum o oglindă, Thot captează lumina lunii, controlând ciclurile fiind astfel supranumit „stăpânul timpului”. Este un simbol al misterului nedescifrat, al tainelor ascunse...Horus, fiul lui Isis şi al lui Osiris, are cap de şoim aureolat de un disc solar. Pentru a răzbuna moartea tatălui sau, Horus l-a înfruntat pe unchiul sau, controversatul Seth, şi şi-a pierdut un ochi, pe care l-a regăsit, după, aceea, datorită lui Thot. Denumit „Oudjad” acest ochi simbolizează victoria binelui asupra raului.
Mai târziu în era creştină, animalul încorporează sensuri plurivalente, celeste şi infernale. Pasărea joacă constant un rol nou, dar întotdeauna preponderent: mai întâi ca Horus, şoimul divin al egiptului, apoi ca vultur atribut al Sf. Ioan Evanghelistul. Animalele reprezintă atribute divine şi umane; astfel, pasărea migratoare evocă prin reîntoarcerea sa – ca şi pheonixul – simbolul învierii şi al forţei spirituale. Sunt simboluri întâlnite în Biblie şi în creştinismul primitiv, care au dăinuit şi mai apoi, fixate prin cuvânt şi imagine, şi care erau vii şi în amintirea lui Brâncuşi.
Cocoşului nu-i lipseşte un anume unor. „L’oiseau vole, mais le coq chante” (Pasărea zboară, dar cocoşul cântă) – zicea Brâncuşi. Şi nu întâmplător, accentul cade pe zigzagurile orgolioase ale crestei. Salutând în fiecare dimineaţă soarele, cocoşul anunţă ivirea zilei şi a luminii. Cocoşul este simbolul care relevă cel mai bine ciclul primordial al orânduirii temporale. El apare ca un fruntaş în întâmpinarea acestui perpetum-mobile...
Expresia cea mai intensă a forţei spirituale şi a elanului la înălţare a încorporat-o însă Brâncuşi în forma Păsării(1909-1941) – aluzie clară la lumea supra-terestră. Neobosit, posedat, adesea disperat, a lucrat 30 de ani la această temă, la această verticală organică, atât de misterioasă în aparenta ei simplitate, multiplicându-i mereu variantele. La origine stă forma rotunjită, voluminoasă, a păsării Măiastra, mesagerul fabulos al basmelor româneşti, care vine în ajutorul îndrăgostiţilor; din această formă se va desăvârşii apoi printr-un travaliu necontenit acel volum sublimat care cu o reală elasticitate pare în cele din urmă proiectat în spaţiu, pentru a se uni cu universul. Masa pântecului şi umerilor este progresiv micşorată în profilul elanului dinamic. Este o formă pură singulară, desăvârşită. La capătul explorărilor, Pasărea de aur se iveşte parcă scăldată în lumina solară care conferă volumului elansat, perfect echilibrat, transcendentă, şi supremă spiritualizare. Pasărea şi săgeata se identifică. În această târzie „abstracţie” a secolului XX, care reuneşte din nou zborul păsării şi al sufletului, pare să reînvie un întreg simbol al trecutului. Această făptură înzestrată cu forţe supranaturale – „doar ochiul ei era în stare să îndure lumina soarelui” – se încadrează din nou într-un simplu oval, şlefuit şi aurit. La ultima Pasăre a lui Brâncuşi energia acumulată a formei sale conice degajă un puternic elan ascensional. Linia spatelui, convexă în ediţiile anterioare, devine treptat, pe parcursul multor variante, o verticală plina de tensiune şi supleţe. Nimeni nu poate bănui oarele de munca îndârjite, disperate, stagnările, tot ceea ce a avut de îndurat maestrul pentru a atinge o asemenea simplitate. A fost problema vieţii sale! Decenii de-a rândul a luptat până să vadă născându-se, la capătul multor faze, această formă nobilă, această nouă plăsmuire, care, deşi înrudită cu toată creatura, se transformă într-o grandioasă chemare a spiritului. Volumul are o forţă sublimă de a concentra şi a radia lumina, dezvoltându-de spaţial în toate direcţiile, deşi ne este perceptibil doar prin simplitatea monolitică a formei – nucleu. Esenţialul aici se află: în a contopii ritmul fundamental al creaturii, forma şi mişcările sale specifice, cu expresia simbolică a realităţii interioare. Simplul încorporează astfel multiplul; Brâncuşi a atins sinteza sau – termenii lui Bachofen – „demnitatea, bogăţia ambigua, stimulatoare, a simbolului, care vizează planuri multiple – de la adevărurile vieţii fizice la cele mai elevate ale spiritului”.
Această înălţate a creaturii la rangul de simbol impunea suprimarea oricărei trăsături particulare ; totuşi Brâncuşi n-a renunţat niciodată să-şi confrunte cu natura sentimentul formei şi al mişcării, îmbogăţindu-şi viziunea.
Astfel pasărea în viziunea operei lui Constantin Brâncuşi este simbolul libertăţii de expresie şi plasticitate deplină. De la Pasăre în văzduh; Măiastră; până la Trei pinguini; Foca, şi Cocoşul, toate exprimă şi simbolizează ascensiunea spre absolut, spre un ideal. Aceste animale sunt rodul incomensurabil al unei munci monumentale, expresia unei idei lăuntrice transformată în oglindire reală, dată moştenire întregii umanităţi.

În lucrarea lui Ioan Iovan; Zbor solar, pasărea apare ca prim element vizual, simbolul unei descătuşări, unei alteraţiuni dinamice. Aripile surprinse în actul zborului denotă o continuitate sugerată, o continuitate ce transgresează şi în abstract. Fâlfâirea fiinţei devine un grafic, o expresie riguros caligrafiată după concepte exterioare esteticului. Lucrarea este şi o meditaţie asupra relaţiei dintre expresia realistă – figurativă şi cea abstractă incapabilă să surprindă ingenuitatea formei primare. Înscrisă pe o foaie de hârtie ce izvorăşte din vârful aripii păsării în zbor, imaginea abstractă exprimă vitalismul, serenitatea zborului. Aureola mişcării în dimensiunea uriaşă a existenţei. Diferit de sugestia orizontală a zborului este şi cea cu virtualităţi simbolice a relaţiei înălţare – cădere ce defineşte mitul lui Icar. Un Icar aureolat, în dublă ipostază, om şi fiinţă înaripată, ieşind din tiparele realităţii telurice ca o ipostază simbolică lipsită de materialitate, există doar ca umbră, precum în lucrările: Grup; Registre; Aşteptare. În lucrarea Icar aripa este un registru al sacralităţii, a efortului uman de a-şi depăşi condiţia, de a evada, şi a devenii astfel erou. Lucrarea Grup exprimă această relaţie dintre fiinţa umană, anarhică şi revolută, concretă în fascinaţia desuetă pe care o aşează timpul, dar mai ales pentru contururile de fantasmă, prin haloul stacojiu al umbrei, al cărei tragism este accentuat de zborul păsării. Imaginile sufletelor situate în acelaşi spaţiu cu păsările care zboară prezintă o dublă accepție emoţională. Fiinţa lipsită de corporalitate ca expresie a bucuriei pure dar şi a îndepărtării de viaţa reală, singura care permite trăirea plenară. Aceiaşi ipostază este sugerată prin lucrarea Icar, prin crearea ambiguă a imaginii om – pasăre, sugestie mai mult tragică a îndepărtării de lume, şi aşteptare, ardere, consumare ca flacără şi lumină a zborului în jos, a fiinţei pe care doar pictura o poate reprezenta. Lucrările lui Ioan Iovan sunt meditaţii asupra frumuseţii depline a reprezentării figurative şi a fascinaţiei expresiei simbolice asociate acesteia!
Viorel Coţoiu – Pasărea există ca motiv decorativ însă se poate vorbii de o sugestie simbolică prin coloraţia violentă, explozivă ce transformă pasărea într-un indice al existenţei a subiectului, un vârtej de forţe ce face ca reprezentarea să existe şi ca voinţă. E vorba aici de ciclul păsărilor de curte care depăşesc prin forţa tonurilor aspectul decorativ şi casnic al lucrărilor lui Ştefan Iäger. Imaginea curţilor populate cu găini şi cocoşi este una idilică, plină de farmec, sugerând deplinătatea vieţii la ţară. Acomodarea germanului în teritoriul românesc...
Viorel Coţoiu, spirit frământat, aflat într-o continuă şi febrilă căutare construieşte în contururi hiper – realiste(păsări de curte), ca nişte ghemotoace de energie, element care afirmă prin culoare valenţele estetice ale unei lumi pline de inefabile accidente.
În alt registru stilistic sunt exprimate păsările în naturile statice, obiecte frumoase în sine, moarte prin împuşcare, ele sunt aşezate alături de peşte. Aranjamentul „obiectelor” care formează pretextul naturii statice este unul estetic.
Frumuseţea lor exprimă un contrast culoare caldă – rece, dar şi o etalare a realului cu lumea sacră. Fiinţele care odată trăiau vii, libere în sălbăticie, prin aducerea lor pe masa artistului ca aranjament cinegetic sunt ofrande spre bucuria omului...devin jertfă într-un ritual al uciderii fiinţei nevinovate spre îndestularea omului, stăpân peste natura creată de Dumnezeu. Rafinamentul liniei şi al culorii exprimă această viaţă a omului de la ţară, sau a omului în general care admiră creaţiile naturii şi ale lui Dumnezeu (deus sive natura) spre îndestulare, efortul artificios al întrupării tabloului este asociat simbolicii creştine în care peştele este o emblemă, simbol a lui Hristos, al misiunii cristianice...
Petru Comisarschi foloseşte într-o primă etapă imaginea păsării ca element al decorului, simbol al înălţării şi plutirii, proiecţie vie a cerului în care, pasărea devine un reper simbolic – expresiv. Într-o altă etapă, a anilor 90', în care artistul lucra xilogravuri, pasărea era supusă unei reconstrucţii ce adânceşte funcţia fundamentală – metaforică; pasărea este o fiinţă totemică, ambiguă, între zburătoare şi femelă, asemeni unei himere... Dincolo de sugestia înţelepciunii, asociate bufniţei prin sâni şi burtă, ea este şi o expresie a fertilităţii, a continuităţii. Aspectul decorativ al acestei lucrări dă notă emblematică în construcţia alcătuirii artistice...
Semnul nu este unul real ci pur ficţional, însemn plastic cu o savoare plastică bine realizată, echilibrat ca şi construcţie, interesant ca experiment între hidos şi frumos.
Aceiaşi utilizare poli-funcţională a imaginii bufniţei o prezintă şi Suzana Fântânariu, care înfăţişează simbolica înţelepciunii, a echilibrului metafizic, a stării de pace, prin intensitatea privirii ochilor imenşi, a relaţiei ambigue, între frumos şi straniu, cuminte – dezolant. Aceste păsări sunt minunate croieli grafice. Aceleaşi semnificaţii simbolice pot să fie lipite şi celeilalte figuri dezvăluite la o privire mai atentă, când imaginea bufniţei este una aparentă şi că adevăratul motiv este femeia a cărei pelerină este umflată de vânt. Postura bufniţei, simbol al unei enigmatice materialităţi nocturne, are un iz de pragmatism, aceste creaturi vin să rupă o tăcere mortuară, vin să dezlege un spaţiu care prin întuneric este sortit liniştii. Aceste păsări sunt simbolul unei vieţi mistice cu reverberenţe ancestral – ideologice. Ele sunt un element vizual si plastic de deranj...
Meditaţiile Suzanei Fântânariu asupra păsării şi femeii sunt multiple. Pasărea exprimă trecerea existenţei, e o imagine a depărtării de timpul prezent printr-o privire ce evaluează embleme ale trecutului...
În 2006 la Galeria Cărtureşti, Suzana Fântânariu expune o instalaţie, obiecte spaţiale în care păsărilor le sunt asociate emblemele negre ale tălpilor, paşilor pierduţi... Multe dinte obiectele Suzanei pot fi interpretate ca păsări, elemente defuncte, părăsite, solitare, părăginite, ale unui spaţiu cândva ideal. Urmele lor sunt culese, strânse, legate. Recondiţionate ca un rezultat al manualităţii condiţiei artistului indiferent de construcţia simbolică abisală a operei.
Obiectele ajunse în mâinile Suzanei Fântânariu intră printr-o suită de ipostaze simbolice, sugerate de diversele puncte de vedere existente în alcătuirea proiectului expoziţional. Vizitarea expoziţiei devine un act ritualic, căci contactul cu fiecare obiect impune o nouă revizuire a perspectivelor de înţelegere a întregului ansamblu care impune deplasarea în cerc, fuga năucitoare după jocul ideilor. Un adevărat joc al Ielelor. Ielele sunt o denumire tabu a unor fiinţe frumoase şi cu o inteligenţă malefică care îi atrag pe muritori într-un joc atât de fascinant. De aici aspectul tabu al lucrărilor Suzanei Fântânariu, care acceptă cu dificultate înrămarea clasică şi sunt obiecte expuse ce sugerează şi fascinaţia estetică, dar mai ales dimensiunea malefică a misterului.

Niciun comentariu: