vineri, 27 mai 2011

Pânzele lui Gogolevsky

r o m a n
Capitolul I

în atelierul lui, pânzele, înşirate în maldăre, agăţate prin cuie, pe sub masa de lucru, îngrămădite sporadic, dichisite, îşi pierdeau din atmosferă, devenind insipide, deloc inodore, căci mirosul de ulei în care dănţuie inul, îţi bate la nări precum păpădia crudă. aici, prin cotloanele camerei, tumular al unei arte anonime, un pictor la fel de anomin îşi întinde mâna, cuprinde între degetele filoforme pensula ştirbă, o ridică. Închide ochii, îşi lărgeşte gura şi îşi indeasă pensula în gură, asemeni flămândului căruia cineva ia dat un ciot dintr-o pâine...culoarea, non-toxica, se prelinge, face reacţie cu saliva. clăbuci. are gust de zidărie...prin fereastra nespălată de secole, prin fibra sticlei deloc transparenta, razele de soare, aproape virgine se lasă filtrate prin porii formaţi de noxele maşinilor, ale ploilor acide, ale uzinelor şi fabricilor, ale oamenilor, carora în mod ritualic le cade pielea - se transformă în particulă. - Copaci texturati de afişe zgribulite şi borduri sintetice…fabrici uzate…butoane uriaşe lipite pe semafoare…stropi de ploaie jucauşi care intra pe geamul mansardei şi stropesc canapelele cafeni. Înabuseală gândea el…Aerul intră din abundenţă printr-o gaură. e murdar, ponosit. Întors cu faţa la pânză, pictorul îşi scoate pensula din gură, şi trage o linie de un roşu decolorat pe mâneca cămăşii. dâra, îmbâcsită de salivă îşi face loc, milimetric, paralel, printre alte dâre multicolore. Nu poate să picteze nici azi. Aruncă nervos pensula, se deschide la cămaşă, iritat de nasturii supradimensionaţi care îşi gasesc cu greu drumul de ieşire din găicile de bumbac învechit. Ceva pârâie - cămaşa, roasă invizibil de transpiraţie, de reacţiile chimice ale culorilor, de mirosul de terebentină. reuşeşte într-un final să se lepede de cămasă, rămâne gol, respirând anevoie. Îşi îmbracă hainele de stradă, vrea să iasă cât mai repede. Cu paşi dolofani părăseşte atelierul, probabil pentru încă o lună, timp în care în mod inevitabil o sa îi fie dor de locul acesta, bazar de pânze neterminate, altele neîncepute. Loc paradisiac, de care îî este teamă, pentru că odată ajuns întrânsul îşi pierde din barierele trupului, din limitele simţurilor. Oare asta simt şi pânzele înainte ca pictorul să-şi întingă pensula spre ele? simtând cum o să-şi piardă din puritatea albului, proaspăt, preparat cu dichis, fără dâre. aceea frică de inevitabil, prelungită însă într-un evitabil din cauza pictorului incapabil. Deschide uşa, păşeşte afară însă se întoarce. Şi-a uitat cheile. Încuie. Coboară scări după scări peste scări. Îl izbeşte realul, deshiderea uşii, blazonate, îl izbeşte mirosul de trotuar umed, stopit de cisterne. Cât timp a petrecut în atelier? se întreabă cu voce tare. Să fie oare o săptămână, o zi, o lună, o oră, un an, zece? Vantul bătea, iar verdeaţa în leaganul ei însiropat de brumă desena parca prin aer aureole imaginare. Paşii îl plimbau pe strazile ponosite de bitum proaspăt turnat, de care incalţamintea încă se mai lipea. Pe alocuri in materia înainte malealibla se văd forme de paşi, o arheologie în care poţi să distingi că doamnele încă purtau tocuri cui, tocuri groase, tot feluri de tocuri. Număra urmele de papuci în gând: - Doisprezece, treisprezece...douazeci. Ajunge într-un final acasa, absorbit de aerul cand racoros, cand molatic... Descuie uşa, se tranteşte pe pat şi adoarme. Visează.


Capitolul II

Prin mansardele vecine aerul incubat îşi face loc afară prin ferestreloe larg deschise, face condens cu praful forfotei orasului astfel încât intreg peisajul devine neclar. Prin parcuri, nevoia de umbră şi racoare îi îndreaptă pe oameni să ia cu asalt băncile recent vopsite, lăcuite. Au un miros plăcut de ceva proaspăt, ceva care are din deliciul unui obiect nou-nouţ. Potecile filiforme şerpuiesc pănă la grupuri de trei, patru copaci - unde tinerii se aşează pe iarbă sau se întind cu faţa spre coroana copacului, nu se cunoaşte încă la ce se gandesc. Se aud doar motoarele maşinilor care aleargă în goana lor şoseaua tăbăcită, anvelopele supraîncălzite şuieră supuse tensiunii vitezei... Se trezeşte cu o durere de cap, trezit parcă de trauma unui vis. Se ridică în fund închinzand ochii ca să nu ameţească. Îi deschide timid, camera era cuprinsă de lumina insuficientă a apusului de soare, de acea revitalizare a aerului atunci cand noaptea îşi intră în drepturi. Îşi simte gura uscată pesemne ca iar a dormit cu gura deschisă, simte un iz de culoare printre măsele, culoarea înghiţită azi la atelier. Se ridică şi îşi târâie picioarele până la bucătărie. Ridică un pahar de sticlă transparentă, îl aşează sub robinet şi lasă clipocitul apei să-i încânte auzul. Înghite cu nesăt, acel elixir - nectar al oamenilor. - Rupeam în fiecare seară din frunzele plantei care străjuia aerian o mică parte din curte. Nu făceam un sacrificiu prea mare, frunzele erau deja trecute de vreme încercate de o vară parcă era tot mai caldă. şi care, culmea nu se mai termina. Defapt ritualul ruperii frunzei nu era altceva decât dovada clară că eram încercat de ceea ce cuvântul plictiseală exprimă. Niciodată nu mi-a plăcut vacanţa de vară - mama întotdeauna avea grijă să mă îndoape îndeajuns de mult ca să iau în greutate. Avea, vorbesc prostii, are! perpetua impresie că sunt rahitic. Aşa mă trezeam mai mult involuntar, puţin mai gras decât de obicei. Puţin este evident, puţin spus. Căci cele zece kilograme nu au cum să stârnească decât o deplină ironie dar şi un adânc sentiment de culpabilitate trecută, la urma urmei vacanţa se sfărşeşte undeva, iar kilogramele clar nedorite vor dispărea ca prin minune. Asemenea precizari îi făceam şi mamei, vroiam ca să-i sugerez că toate demersurile care le făcea pentru a devenii rotofei erau superfuue. Zadarnice. Degeaba...
Deasupra, pe tavanul bucătăriei un paianâjen îşi croia de zor pânza, capcana fluturilor de noapte care zboara buimăciti după petece de lumină. Iluzionaţi de un fals soare în miniatură. Prin dulapuri fibra lemnului gemea alene simfonii in scherzo. Lumina difuză îi proiecta umbra pe mai mulţi pereţi, la colţuri umbra se îndoia şi îşi prelungea pata plată pe deschiderea peretelui următor. Pictorul se legana şi privea cum umbra deseneaza pe pereţi ipostaze morbide a propriei fiinte, - măcar în felul asta sa pot picta, gândii el cu voce tare. Îl încânta aceste umbre chinezeşti în sfumato, această figuraţie benevolă in miez de noapte. Uitase de paharul pe care îl ţinea sub robinet şi care era plin demult cu apa care acum îşi găsea loc printre degetele lui lungi, era rece. Rasucii robinetul şi îşi duse paharul spre gură, înghiţii încet, avea placuta senzaţie de răcoare, probabil aceiaşi senzaţie pe care o are o cămilă care bea apă după luni de zile. Simţea şirul rece, adânc prin viscere circulând cu viteza luminii şi îi pune în mişcare forfota de organe, fluxul continuu de fluide, sângele care sfârâia asemeni uleiului încins atunci când intră în contact cu apa. I se ridică părul pe corp, porii i se dilatară, respira cu poftă aerul, muschii se incordau în spasme, pupile dilatate...