marți, 28 februarie 2012

o liniște surdă

valuri de zăpadă. sunt crengi ale căror arcuire melancolică în fața vântului uscat pleznesc în construcția lor intimă.
printre cimitirul de vreascuri și diverse urme necunoscute doar lumina amplifică sentimentul cum că pământul transpiră de atâta frig...le privesc cu indecentă prin fereastră cuprins de nevoia de a vorbii singur, ceasul îmi arată ora 1:23, dar e defapt ora 00:23, obișnuiesc să-mi setez ceasul astfel, cu o oră înainte, fără vreun motiv anume...
în fiecare seară aprind lumânări, peste lumânări, peste lumânări stârnit până la delir de mirosul de ceară arsă evaporată și depusă pe dinăuntrul corpului meu. e nedrept că lumânările nu țin o eternitate, focul le mistuie efemera alcătuire.

miroși a lapte...te-am strâns de atâta ori în brațe și de fiecare dată ai mirosit a lapte, a dulce, doar când te supăram emanai un delicat miros de caramel...
uita-te în jurul nostru, sunt atâtea valuri de zăpadă...te aștept în fiecare zi afundat în fotoliu, cu privirea pe tavan căutând suave jocuri de lumină, îți aud pașii pe parchetul rece și vocea salutară care mă ceartă că lenevesc astfel, într-o debusolare atemporală de fiecare dată ascultând din concertele Goldberg de Bach. Ai de fiecare dată impresia, greșită dealtfel, că nu te ascult...dar te ascult mai mult decât crezi tu. te ascult cum te lași cuprins de Morpheus sau Hypnos sau oricare fiu al lui Nyx în fiecare seară, te ascult cum foșnești de sub așternutul cald, cum fiecare celulă compune doar pentru auzul meu mirobolante concerte în adagio, îți ascult bătăile inimii care asemeni unui delir corybantic îmi reverberează simțurile. te ascult când taci adâncit în lectură. îți ascult pleoapele dese, respirația plăpândă, mâinile când îți aranjezi părul...

e ora 01:57, dar e defapt ora 00:57 - acum îți miros parfumul din vetiver pe care îl porți de fiecare dată înainte de culcare. îți ascult pielea cum foșnește asemeni unei zile de toamnă, azi ai adormit cu perna în brațe...



eter.laptic

i-am spus îngerului să-mi aducă
în fiecare zi
timp de milenii
ciocolată din firele trupului tău
împins cu forța spre absolut
de acolo, din infinitul tău lăuntric
reușești să deplasezi în mine cărămizile
eterice

prăfuite de zbor
benevol

doar roua se așează printre degetele tale
cerate
îți sorb din palme parfumul...


te privesc în imaginea mea lăptoasă

duminică, 26 februarie 2012

Piei de pâine

te arcuiești sub oglindă
asemeni prafului depus static pe mobilele incolore/îmi programez ceasul să sune în fiecare dimineață/
la aceiași oră mută/depășesc limitările trupului tău frământând făină în abdomene de adoniși fericiți/
mi-e teamă că pâinea nu o să crească îndeajuns astfel încât să-ți coacă privirea...

Rimmel

mi-e noapte prin labirinturile
epidermei -
domeniul himerei în care îngerii
îmi ascut creioanele iridescente...
tu obișnuiești să culegi florile lemnoase
și să le lipești pe bucăți de
hârtie transparentă...


îmi umezești trupul cu saliva
gurii tale
astfel încât să-mi poți lipii
prin piele o sumedenie de pleoape
vopsite în rimel nuanța Noir hypnotic



sâmbătă, 25 februarie 2012

Trupe.stick

purtai în tocurile picioarelor tale
orologiile unghiilor
aici se bat secundele în stampe prin care îmi atingi seara porii prin mișcări sacadate
de cameleon
mă privești în reflexia cafelei,
departe de a înțelege de ce,
e dimineață - timp în timpan pentru
priviri pătimașe


stau suspendat
deasupra ta
susținut de norii
pieptului tau...

Deka.meron.ic

erau perioadele ploilor fecunde
îți ascundeai picioare prin cenușa
despicată de ceasurile nopții
din când în când prin ferestre
fluturi de epidermă își așează
paloarea...
miroși a lapte
ți-am scuturat de pe umeri
straturi groase de liniște,
era liniștea prafului depus
în lumină
o lumină textuală

îmi așez picioarele lângă ochii tăi/strălucire de apă/și orizontul ne cuprinde în pântecul lui masculin/mi-e teamă că de fiecare dată când rămânem singuri timpul o să-și strângă pleoapele în jurul nostru/și o să ne posteze pe zidurile uitării colective, să rămânem suspendați undeva în sarea din caramel/ înghițiți de propria salivă rupestră//

miercuri, 8 februarie 2012

wake up call

mi-am deschis ochii râncezi de plăcerile somnului într-o lumină de iarnă canceroasă
am stat un moment nemișcat, nesigur unde ma aflu, ce încăpere, de ce lenjeria e rece
de ce lumina filtrează mici particule de epidermă prin aer și le așează
static pe mobile,
îmi simt picioarele reci...?

rond nocturnal

îmi număr genele care-mi cad, pe cele care pot să le prind le așez în ordine alfabetică într-o cutie de chibrituri.
Azi am așezat cărțile pe podea, nu mai au loc în bibliotecă, stau călare una peste alta.
Veioza purpurie aruncă într-un colț de încăpere halucinate jocuri de umbre...-... e musca libertină, prostituata aerului, în deplinătatea rondului nocturnal, filează metempsihotică sticla becului fierbinte. Produce parfum de larve prăjite...

luni, 6 februarie 2012

spectral

Încep să visez, sub pătura de un verde murdar, îmi rătăcesc într-o ordine anatomică, un amalgam de oase și piele, asudată, înroșită, bolnavă de atâta stătut. Pe fereastră lumina stradală îmi desenează pe suprafaţa pleoapelor închise felurite jocuri cateodată incandescente, câteodată se preface în atmosfera dată de lumânările dintr-o catedrală.

sens in non-sens


Îmi pierd sensul printre cuvinte. Literele ruginesc, îmi ruginesc solzii, de multe ori îmi afund ființa prin ținuturile lacustre ale propriei disoluții. Îmi rămân doar crâmpeie din aripi, fulgi dintr-o credință seculară, sclipiri de ametist… se întâmplă de multe ori să rămân în fața monitorului și să nu știu a scrie nimic, și de mai multe ori se întâmplă să nu ştiu cine sunt, si ce rost îmi au emanaţiile…mi-e greu sa privesc la mine ca la ceva important, sau sa mă privesc retrospectiv într-o lumină favorabilă. Întreaga existență îmi apare ca o iluzie, existența mea, toţi cei care mă înconjoară sunt mai veritabili decât mine. Câteodată ating obiecte ca să le contemplu suprafaţa, sau tragă adânc aer în piept pentru a înmagazina mireasma pentru mai mult timp…câteodată stau pe canapea, și nu fac nimic ore în șir, doar stau, si nu mă gândesc la nimic, și în nimicul meu sunt trist… câteodată încerc sa mă mișc și nu pot, sunt paralizat în fața vidului… de fapt cred ca vidul e o definiție obscură a ceva ce nu ne sperie întratât de mult pe cât ne fascinează… Câteodată aprind lumânări, multe lumânări.
Azi e lună plină, deci, prin urmare nu o să pot sa dorm… Nu fac nimic. Băltesc. În casă, mireasmă de cafea proaspăt zdrobită. Mama în bucătărie, frământa aluatul pentru nelipsitele clătite de dimineață. Lumina intră prin haloul de deasupra chiuvetei. O lumină prăfuită. Pe masa ceapa tăiată mărunt, câteva flacoane cu pastile, piper. Ziarul de acum o săptămână, aruncat pe un spătar de scaun, pe scaunul meu. E toamnă, afară e ceață, doar vârfurile copacilor se mai vad, astfel încât nu îți dai seama dacă sunt timizi pentru că se ascund, sau sunt timizi tocmai că își arată coronamentul atât de puțin. Ies pe verandă, e rece, simt cum frigul îmi sărută buricul degetelor, le cuprinde în vraja lor cadaverică și le învinețesc. Stau nemișcat, prin atmosferă heruvimi cern apă sub presiune, o pulverizează printr-o sită cerească. Vizualizez… Pe deasupra caselor, în această mare de acoperişuri stacojii, toamna târzie o să acopere tot mai mult cu burniță sidef bucățile de țiglă, poate doar în jurul hornului, din cauza căldurii o să se facă lipsită...

manifesto

deschid un doc. nou...si astept...ca si cum insiruirile de cuvinte ar trebui sa apara automat...
nu o fac insa...nu lasa nicio urma...imi asez degetele pe taste...fiecare tasta are muzica ei...
o claviatura...si pianul canta...imi canta sonate...

inger de ceara...mi-ai zambit intr-o seara, asteptand o ora clarul de luna...si parcul imens te cuprinde...
te arunca in ploaie...si te cuprinde din nou....si tu ma cuprinzi pe mine...
si mi-e rusine....stii, eu in rusinea mea sunt un tembel...iluzionat de o posibila afectiune...
e trist?
poate chiar asa este...
esti o poezie...alcatuita din tendoane, piele, si carne...toate isi dau intalnire pe linia unui schelet pentru a da nastere
unui adonis renascut...si privirea ta ascunde ganduri patimase...

intro.dement.ial.ism (e) 1

INTRO Un bătrân, pe o stradă obscură își târâie picioarele pe trotuarul de abanos, are în mână o sacoșă de culoarea muștarului, privește pleșuv și anevoie ritmul cu care propriile-i picioare freacă praful de pe trotuar. Alexandru e in fața oglinzii, e dimineață, chior de somn, își spală fața. O țigancă în trenul care duce spre Reșita ține în brațe un nou-născut.

in.exis.dementa.o1

Îmi scapă rațiunea printre degete. De prin beznă îmi sunt adunate sentimentele, la un loc cu necesitatea de a respira. Mi-e teamă că de fiecare dată când deschid ochii, dimineața, răsăritul de soare mult-visat e în văzduh asemenea unui petale veștejite de un soare negru. Pe crengile existenței mele stau agale dizolvate în amurgul trăirilor, neputințele mele, acum privindu-mă îmi repugna mila de care mă dedau. Sufletul mi-e asemenea unei note dintr-o melodie tristă, oricare ar fi aia… Îmi rătăcesc existenta printre lacrimi, trăiesc existența cu paloare și dorința unei posibile inexistențe. Aerul devine osândă, în acest cuib fecundez alene pătimitoare scenarii… Sunt la capătul existenței, nu ştiu altfel să-mi exprim incapacitatea decât așa, scrisă mai sus…