luni, 6 februarie 2012

in.exis.dementa.o1

Îmi scapă rațiunea printre degete. De prin beznă îmi sunt adunate sentimentele, la un loc cu necesitatea de a respira. Mi-e teamă că de fiecare dată când deschid ochii, dimineața, răsăritul de soare mult-visat e în văzduh asemenea unui petale veștejite de un soare negru. Pe crengile existenței mele stau agale dizolvate în amurgul trăirilor, neputințele mele, acum privindu-mă îmi repugna mila de care mă dedau. Sufletul mi-e asemenea unei note dintr-o melodie tristă, oricare ar fi aia… Îmi rătăcesc existenta printre lacrimi, trăiesc existența cu paloare și dorința unei posibile inexistențe. Aerul devine osândă, în acest cuib fecundez alene pătimitoare scenarii… Sunt la capătul existenței, nu ştiu altfel să-mi exprim incapacitatea decât așa, scrisă mai sus…

Niciun comentariu: